Chiojdu, jud. Buzau - societatea civila
UNIREA FACE PUTEREA! Impreună, pentru binele cetăţenilor!
vineri, 5 decembrie 2014
duminică, 2 noiembrie 2014
Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 4
Mereu de la capăt
Ceea ce frapează în devenirea noastră modernă este permanenţa
obsesiilor generaţiilor succesive care, fatal, prin construcţie niciodată
încheiată, niciodată definitivată, îşi reiau temele, mereu de la capăt, până la
cădere, sculare, recădere şi iar sculare.
Fenomenul se desluşeşte în presa romanească începând cu primele
apariţii. O presă în paginile căreia atât marile
conştiinţe, cât şi demolatorii, trădătorii, se luptă, etapă după etapă, pentru
aceleaşi lucruri, schimbând doar limbajele, stilurile, pe ici-pe colo, prin
puncte rareori esenţiale.
Pleşu, Paler, Nistorescu, C.T.Popescu (am numit la întâmplare), parcă
ar fi colegi de redacţii cu Eminescu, I.L.Caragiale, Iorga, Seicaru, şi scriu ,
în contexte schimbate, fiecare după temeiul său de conştiinţâ şi după darea sa
de condei, despre aceleaşi, despre mereu aceleaşi obsesii, urgenţe, presiuni.
Vârful peniţei se înfige, parcă, în aceeaşi platoşă de nestrăpuns.
Se scrie tot despre “superpuşi“, tot despre abuzivi cu apucături
ciocoieşti, tot despre delatori şi duplicitari, tot despre aceeaşi istorică
justiţie valahă care dă cu pumn de mătase tocmai în ceea ce ar trebui să
zdrobească şi striveste sub manuşă de plumb ceea ce ar trebui să apere.
Se scrie tot despre condiţionări şi presiuni externe cărora le facem
mereu acelaşi tip de concesii păguboase pentru noi , maculatoare de obraz şi
frunte.
Se scrie tot despre intrarea în Europa - căreia i-am ajuns , tot
bâjbâind după ea şi negăsind-o, străluciţii orbeţi de serviciu.
Se scrie tot despre nevoia imperioasă de a ne civiliza, în sfârşit,
spaţiul, mediul, firea, miezul şi împrejurul, de a ieşi din gunoaie, din gropi,
dintre câinii vagabonzi şi dintre câte şi mai câte mizerii – “drept care putem
zice, răspicat, că nu se mai poate” !... Şi lucrurile se surpă hoţeşte, fără
veste, tocmai atunci când părea a face priză cimentul chinuit şi de atatea ori
turnat prea târziu ( în toate felurile ) al bietului nostru interes
naţional.
Un sindrom Brânzo-
Caţa-Dandanachian ne macină la moara vremii o făină din care nici cu ţaic şi
nici fără ţaic nu ni se-ncheagă mai nimic.
Tare mă tem că şi peste vreo
sută, două, de ani, intelectualul roman mai mult s-au mai puţin cultural şi
obligat să trăiască mizer din ştersul podelelor cu vorba, pe la diverse gazete
– libere de toate cele dar nu şi de chinuitoare şi mereu crescătoare datorii –
ori din cîrîitul preţios pe la diferite microfoane de pâslă sau de gumilastic,
va răspătimi sufleteşte şi se va superbate cu spume, cu muci şi cu lacrimi
amestecate cu sânge pentru exact aceleaşi obsesii, urgenţe şi presiuni în
numele cărora şi-a chinuit tinereţea şi Eminescu – poate cel mai direct
moştenitor liric al aripilor de şindrilă cu care a încercat să zboare şi să se
salveze din vărful carceralei sale minuni bietul legendar Meşter Manole. Şi nu
s-a făcut, doamnelor şi domnilor, o fântână, cum zice oraţia ci, vă asigur eu,
s-a făcut praf şi pulbere.
Punct, după punct.
marți, 21 octombrie 2014
Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 3
ŢOAPA
Ţoapa
nu are sex pentru că a fi femeie e prea puţin pentru ea, iar ca
bărbat nu poate datora nimănui nimic, mai ales unei femei. Ţoapa e fiinţa
care-şi poartă cu fudulie suficienţa - ea nu se îmbracă, ci se găteşte, se împopoţonează,
se înzorzonează şi îngalonează.
Ţoapa e tot timpul pornită - pleacă neapărat
undeva şi vine neapărat de undeva - e foarte grăbită, dă în fiert. Ţoapa e
tot timpul nemulţumită - nimic în jurul ei nu e ca lumea.
Dacă ţoapa munceşte în armată, atunci niciodată
gradul pe care-l poartă nu e potrivit cu marile ei înzestrări, e întotdeauna
mult prea mic.Dacă ţoapa a ajuns general, atunci gradul i se cuvenea încă de
la recrutare, adică de atunci de când îşi etala goliciunea, la propriu, în faţa
comisiei medicale, cu tot ce avea mai deştept la vedere.
Ţoapa nu dă decât înainte - neapărat înainte şi
neapărat mai sus. Ca subaltern ţoapa e o sclavă care-şi urăşte de moarte
stăpânul şi-l nimiceşte tocmai cu linguşelile, cu pisicelile ei.
Între egali ţoapa este o prudentă agresivă, o
bârfitoare cu zâmbet aparent îngăduitor, o ticluitoare de anonime. Ţoapa e
tipul cel mai potrivit pentru a ajunge turnător de gaşcă, informator,
colaboraţionist, fără părere de rău şi fără insomnii.
Ziua în
care un rival păţeşte ceva rău este pentru ţoapă o zi excelentă. Pe lângă cei puternici
ţoapa nu comunică, ci alunecă. Printre cei slabi ţoapa e soacră acră. Ţoapa are şi ea o calitate - aceea de a şti
să te facă, de faţă cu multă lume, să te simţi prost, stânjenit, încurcat, să
ai senzaţia că ţi-au pleznit pantalonii în fund, ori că ai urdori şi îţi curge
nasul. Printre oamenii de cultură ţoapa este extremistă, intrigantă,
colportatoare de teorii fără fond, negativistă şi râzătoare, megaloman-snoabă
şi cosmopolit-antiautohtonă (din exces de europenism), lipitoare pe umerii
marilor talente mai ales când acestea scapă, imprudente, gloria printre degete
(de la picioare).
Ca om politic ţoapa aparţine, tipologic,
oportunistului absolut care îşi asumă în permanenţă, ca pe o emanaţie
personală, duhul momentului, ceea ce se poartă, ceea ce se agită şi se impune.
Nefiind nimic în mod special, ţoapa e de toate, este orice, căci lucrul pe care
îl respinge ţoapa categoric este primejdia de a se defini, de a se fixa într-o
atitudine, de a fi taxată şi etichetată într-un fel anume.
Pentru a nu i se întâmpla asta taxează ea în
stânga şi în dreapta, lipeşte etichete pe frunţi, face tot efortul pentru a-şi
fixa contemporanii de relaţie ca-n insectar. Pentru ţoapă timpul nu cunoaşte
decât o singură dimensiune – prezentul.
Nedepunând nimic temeinic într-un trecut trăit
ţoapa ştie că nu are viitor, că nu-şi poate permite să-şi adjudece repere.
Ţoapa, deci, nu este în stare nici să omagieze, nici să evoce, ci doar să
invoce - cu ţâfnă.
În măsura în care ţoapei poziţiile modeste,
sărmane, îi produc spaimă şi le respinge, fuge de ele, în aceeaşi măsură ţoapa
este aducătoarea duhorii de încheieturi nespălate în high-life şi, pentru
mascare, bine parfumată, râde complice stuporii generale.
Când toată lumea crede în ceva, ţoapa se îndoieşte
fals metafizic, iar când oamenii ajung, dezamăgiţi, să nu mai creadă în nimic,
ţoapa-i acuză pentru asta, face spume, se declară victimă a stupidităţii şi a
inerţiei generale, cere procese şi sentinţe, doreşte, cu ardoare macabră,
decese.
Între popi ţoapa e cel puţin dascăl, între
dascăli ţoapa se visează şi se vrea rector.
Ignorându-l, în sine, pe Dumnezeu, ţoapa îl vinde
mereu dăruind arginţi, sponsorizând slujbe, purtând cruci masive, scumpe,
atârnate de greabăn. Necredincioasă, în
fond, ţoapa este mărinimoasa (mărinimosul) de care, vai!, templul nu se poate
lipsi. În toată existenţa ei ţoapa va
avea un singur moment de adevăr - acela al propriei morţi, dar şi după moarte
ţoapa va odihni într-un cavou total nepotrivit simplei şi profundei tragedii a
morţii.
Vorba poetului - în urma ţoapei nu va rămâne decât
"comicul funebrului convoi"... Dar, din nefericire, şi lungul ei
cortegiu de victime: noi înşine.
Nr.3
(526) 18-24 ian. 2000
miercuri, 1 octombrie 2014
Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 2
SINDROMUL RĂDAŞCEI
Când
eram mic îl însoţeam, vara, pe Tata Mare, la coasă, pe nişte petecuţe de
fâneaţă pe care le avea deasupra satului, undeva, pe plai. N-aveam nimic de
făcut decât să umblu de colo-colo, bucurându-mă de ceea ce nici un copil
crescut pe miriştea cenuşiu-cleioasă a asfaltului nu va înţelege
vreodată citind doar o descriere pe
care eu aş putea s-o fac acum, într-un pasaj oricât de inspirat şi de asistat
de îngerul graţiei stilistice. Sunt
stări care nu încap în nici un text şi
pentru care nu există limbă să le exprime. Ele trebuie doar trăite,şi atât. În fine...
Iată, deci, că pe posteţele abia
degajate de iarba înaltă, umblând cu ochii după gâze, întâlneam, uneori, un fel
de drac negru-maroniu, un tanc în comparaţie cu celelalte minuscule mişunătoare
ale pământului, dotat cu doi enormi cleşti, foarte urâţi în felul lor, în formă
de coarne de cerb.
Ştiam că era o rădaşcă, o fiinţă ca
toate celelalte, având şi ea rostul ei sub soare. Toate bune, numai că mi s-a-ntâmplat să
găsesc, de câteva ori, câte două rădaşce încleştate, având coarnele puternice,
dure, parcă sudate unele de altele.
Erau uscate, golite de conţinut, fără
viaţă, rămase pe mirişte ca două tinichele ruginite, scălâmbe, inutile.
"Vezi - îmi spunea Tata Mare - au murit aşa, s-au cuprins şi nu
şi-au mai dat drumul. Au murit de foame,
dar nu şi-au mai dat drumul din încleştare, ca proastele".
Aveam să aflu mai târziu - curios şi
urmărit de această imagine de un absurd perfect - că vinovaţi pentru fatala
încleştare erau masculii. Ei erau posesorii
enormilor cleşti şi, totodată, autori ai mortalei "îmbrăţişări". Ce putea fi ea?
O anomalie, un fel al speciei de a
elimina din circuitul reproducerii masculi neperformanţi, un fel de tragic
turnir medieval în lumea gâzelor ori, pur şi simplu, un sindrom anunţând, în
felul acesta, o posibilă dispariţie ? Un
sfârşit … natural.
Ciudat, sau poate nu tocmai ciudat, este
faptul că această imagine de neuitat, proiectată mereu în prezentul memoriei
mele de anotimpul copilăriei - şi nu este singura experienţă care mă vizitează
frecvent, obsesiv - mi se reprezintă, repetat` aievea, în spaţiul social,
politic, profesional, cultural, în care mă mişc, trăiesc.
Sindromul descrisei încleştări, cu
apropiata previziune a consecinţelor lui fatale, mi se pare a fi prezent în
toată desfăşurarea spaţiului uman înconjurător.
Fapte, evenimente, procese, gesturi,
viaţa întreagă a corpului social din care fac parte îmi par a fi marcate de
practica şi consecinţele acestui
sindrom.
Din sfatul ţării şi până în cea mai
mizeră primărie sătească dintr-un fund de vale uitată de Dumnezeu, îmi pare că
văd o adunătură, un cârd enorm de rădaşce încleştate definitiv, fără scăpare,
pe viaţă şi pe moarte. Instituţiile
statului par a se comporta la fel de vreme ce nu există măcar una singură să
lucreze în folosul alteia.
Invidia, ura, intoleranţa, în raport cu
succesul şi iniţiativa, rânjetul cinic în faţa etalării mizeriei care a
copleşit peisajul românesc uman, fizic,
moral, axiologic, abandonul elitelor mai
mult sau mai puţin inerţial, mai mult sau mai puţin "răsplătit" în faţa unor seducători termeni de împrumut,
dar care nu-şi găsesc fondul, substanţa, în organica şi în continuitatea
culturii naţionale, ploconirea cu sau fără noimă, adeseori fără urmă de
demnitate, a celor care ne reprezintă la forurile de putere exterioară ,
oricare ar fi ele , acestea şi multe altele mi se par a fi tot atâţia cleşti de
inconştientă coleopteră care se caută unii pe alţii, avid, brutal, sângeros,
letal.
Despre instituţia apărării ce să mai
zic?
Greutăţile de tot felul, jalnica
târâială de pe-o zi pe alta a ceea ce , generic , numim "viaţă militară" pentru
ostaşi şi cadre, laolaltă, blocajul proiectelor de modernizare din lipsă de
fonduri, ameninţarea cu scoaterea "din teren", printr-un cartonaş
roşu, arătat de arbitrul surd, mut şi orb, numit reformă, în largul unui
"stadion social" aglomerat de galerii neajutorate, flămânde,
debusolate - iată câteva dintre rădaşcele care şi-au înfipt cleştii în trupul
ei (al institu]iei militare) slăbit, în cugetul ei copleşit de grijile unor
misiuni din ce în ce mai greu de îndeplinit.
Ce să fie toate acestea, şi multe
altele, pe care oricine le poate adăuga, lesnicios, pe o listă cutremurător de
lungă? Să fie o simplă anomalie, o formă
dramatică de a elimina printr-un gest, totuşi absurd, resturile unui trecut cu
relele încă prea apropiate, prea prezente , ori să fie chiar sindromul rădaşcei
anunţător al unei apropiate dispariţii de specie? Doamne, fereşte! Fuga, înapoi, pe plai, în copilărie. Rădaşcele, totuşi, încă n-au dispărut -
ceva secret, adânc, biruitor biologic, le salveaza.
Obs. Mil. Nr.2 (525)
din 11-17 ian. , 2000
duminică, 21 septembrie 2014
Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 1
Ne batem, oare, unde trebuie?
Mă vizitează tot mai des o întrebare legitimă: am început noi, oare, bătălia postdecembristă acolo unde trebuie?
Ne-a obsedat şi ne obsedează
excesiv nevoia de a porni odată, vijelios, vârtelniţa înţepenită a producţiei,
de a face bani, cât mai mulţi bani, de a urca bezmetic, gâfâind, scările
decalajului golgotin, până la etajul o sută unu, pentru a ne alătura acelora
care s-au suit acolo curaţi, calmi, spilcuiţi, folosind lifturile rapide şi
silenţioase ale bunei organizări, pentru a-şi consuma, la aer şi la înălţime,
mulţumiţi, stăpâni pe ei, băuturile şi gustările lor fine, trabucurile aburind
un fum aromat-cafeniu precum pielea de pe coapsele codanelor cubaneze.
Chiar dacă voi nedumeri pe
mulţi, mai mă întreb, în gura mare, încă o dată: este, oare, producţia, regina
listei urgenţelor noastre? Au fost, oare, secera şi ciocanul rebuturile cele
mai păguboase ale erei trecute?
Oricât m-aş strădui, eu nu văd
în faptul că, adesea, în anume împrejurări delicate, mobila românească scârţâie
jenant, ori chiloţii pe care-i producem au elasticul de o mai proastă calitate
şi mai scapă în vine când tuşim, răul cel mai mare care ne copleşeşte, ne
vidanjează speranţele din tunelul vertical în care bâjbâim după luminiţele lămpaşelor...
îngereşti.
Bun, erau sediile şi
acareturile CAP-urilor "templele" dramei ţărăneşti naţionale? Poate erau, dar, oare, din ce impuls "înnoitor"
le-a venit glanetaşilor proaspăt eliberaţi ideea de a le devasta, de a le narui
si spurca în fel şi chip, de a-şi răzbuna pe materia lor inertă înabuşitele
suferinţe de ieri, sau de alaltăieri?
I-ai lua gâtul călăreţului, dar te răcoreşti
omorându-i calul pe care el tocmai l-a luat chiar din grajdul tau…
De ce au cărat ei şi au dosit
prin polăţi şi şoproane, prin bălăriile înalte din fundul grădinilor, arterele
de aluminiu scump şi instalaţiile sistemului "ceauşist" de irigaţii?
De ce, oare, din presupuse
mormane de fier, vastele "ctitorii" industriale au ajuns imense
carcase în interiorul cărora se lăfăie - goală de orice substanţă - fantoma
asfixiantă a unei prost înţelese, sau chiar
a unei anume vicios explicate, disperări
generale?
Cât de imbecili am putea fi
ca să credem, cu adevărat, că paguba ni
se naşte din pântecele unei fatalităţi exterioare nouă?
Că, vai, ce deştepţi şî înzestraţi
suntem, ce talentaţi, ce potenţial de superioară umanitate zace în noi şi din
aceste cauze, deci, nu ne merităm nici pe departe munţii de gunoaie din jur,
convieţuirea – graţie binecuvântatului primariat băsescian - cu prea numeroasele şi peste tot aşezatele comunităţi
canine oprimate, înţigănirea şi manelizarea moravurilor generaţiei tinere,
inundarea viitorului nostru biologic cu sutele de tone de alimente contrafăcute
ori expirate cu care ne gratulează toboganele de degajare ale incipientelor
economii de consum învecinate .
Nu, nu vă fie teamă. N-am să
continui aici lista lungă a mizeriilor, evaziunilor, dezordinilor şi devalizărilor,
care-l ţin, nu-i aşa?!, pe bietul român, sireacul, sub nemilosul călcâi al
vremurilor. Îi este pe potrivă omului
românesc soarta? Soarta poate că nu, dar trebuie să-i intre bine în cap că, în
măsura în care i se dă, poate, mai puţin decât are disperată nevoie,
în aceeaşi măsură nimeni şi niciodată nu-i va da mai mult decât merită cu adevărat.
Va face Dumnezeu un semn cu
sfânta lui sprânceană şi ne va salva?
Are cineva
într-o desagă fermecată un set de măsuri economice, financiare, de
politică sau de comandă socială, miraculoase?
Plutesc pe lângă noi, pe sub
nasurile noastre poate prea tare bătute de vijelia libertaţii, minuni organizatorice sau practice, care să ne
salveze, să ne imprime direcţia şi mişcarea cele bune şi noi nu le vedem şi nu
le simţim izul de plăcintă bine facută şi bine coaptă ? Ceauşescu s-a
crezut un astfel de plăcintar minune şi l-a “prajit” fatal, într-o zi, cuptorul
unei bucătării de cazarmă, la Târgovişte...
“- Alo…alo…, staţi liniştiţi
la locurili voastre…!” , că vreau să mai pun,
încă odată , întrebarea cu care am început această nevinovată însemnare
: NE BATEM, OARE, UNDE TREBUIE ? Avem inamicul, încă,
în faţă, sau deja ne-a ocupat şi ne lasă să ne jucăm, bezmetici, de-a soldaţii,
până când vom cădea, singuri, epuizaţi, din picioare, laţi ?
Normele, ideile, proiectele,
nu curg din rezervorul stiloului, chiar dacă e un Pelikan veritabil, cu peniţă
de douăzeci şi patru de karate.
Sfânta cerneală a tămăduirii
e în noi şi înlăuntrul nostru e mare harababură… Noaptea trecută am avut un vis, în sfârşit,
frumos: se făcea că, împreună cu alţi vreo câţiva camarazi, în conformitate cu
promisiunile legiuite, ferecate cu şapte peceţi
( de care s-a ales , deja, praful !), fusesem împropietărit cu inventarul imobil
al uneia dintre cazărmile noastre dezafectate şi lăsate de izbeliştea
patronilor noştri politici civili.
Dar m-am trezit tocmai la
vreme… Era să mor fericit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)